Titlu: Nu trezi diavolul adormit
Serie: Dave Gurney #3
Autor: John Verdon
Editura: PALADIN
Titlu original: Let the Devil Sleep
Traducere de Laura Ciobanu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 568
Domeniu: CRIME
Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un
sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O
șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu
trezi diavolul adormit!”
Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar
deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre
familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci
când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la
iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace
haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul
adormit!
În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace
asul din mânecă.
FRAGMENT
După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn
de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau
câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insistase
să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase
nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de
la început, motivul vizitei ei.
— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroarea crimei din
perspectiva impactului pe care-l are asupra familiei victimei, dar n-am știut
niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de
fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: trebuia să fac ceva cu
ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie
sociologică sau psihologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri
universitare, dar nu aveam calificările academice potrivite, așa că nu le-am
stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar
pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și
ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și
eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot
ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiune! Din
clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri
foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al
cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa
– dacă o faci cu sinceritate!
Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese
glasul și continuă:
— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate
pentru disertația mea și i-am dat-o profesorului Wilson, îndrumătorul meu. El
mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei
propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal,
ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o
unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe
nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptămână mai târziu și a zis: „OK,
să-i dăm drumul!“
— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.
— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să
contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez
subiectul ăsta…
Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.
Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și
Gurney:
— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea,
nu doar o oportunitate în carieră.
— Vai, Doamne, da!
Madeleine zâmbi cu blândețe.
— Și esența ideii… partea care contează atât de mult pentru tine?
— Familiile, copiii…
Se opri din nou pentru
câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o
evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropiindu-se
de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de
dincolo de ea.
— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta
dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și
spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește
ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i
s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept,
dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi,
dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea
și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.
Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care
mărturisea deopotrivă un tumult de sentimente, dar și efortul imens de a le
ține sub control.
Continuă, ceva mai tare:
— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe
jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu
durerea de a descoperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe
care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude
sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine…
Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia… agonia de a fi pierdut
tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.
Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse
către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.
— Știți despre durerea
fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a
fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea
unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.
